În iulie, după ce tocmai hotărâsem să iau o scurtă pauză de la cursurile de educație prenatală pe care le susțin, îmi iese spontan în cale o viitoare mamă.
Era la final de sarcină, dezorientată. Până nu demult resemnată că va naște prin cezariană dintr-un motiv care defapt nu era motiv de cezariană.
Realizase brusc că “problema” ei la ochi este un mit și că își dorește să nască natural dar nu se pregătise deloc pentru asta.
Am povestit puțin, ne-am conectat tare fain și ea și-a dorit să urmeze cursul HypnoBirthing cu mine, așa că am aranjat totul ca să mai integrez un curs în planul meu de a lua o pauză (curs care durează aprox 5 săptămâni și, atât ea era în ultimele săptămâni de sarcină cât și eu urma să plec la mare).
De ce am ales totuși să îi fiu alături?
- În primul rând pentru că m-am regăsit oarecum în povestea ei.. Trezită așa, pe ultima sută de metri, fără pregătire, dezorientată.. Fix în aceeași săptămână ca și ea când începusem cursul.
- În al doilea rând că mi-a plăcut tare mult de ea și energia ei.
Câteva săptămâni mai târziu a dat naștere primului lor copil într-un mod conștient, blând și împlinitor.
Eu sunt încă o dată uimită de puterea femeii, de magia nașterii și de măiestria naturii și a creației.. și smerită în fața acestui spectacol al vieții.
Dragă Isabela,
Au trecut mai bine de două luni de la naștere, însă să știi că sentimentele de plenitudine, grandoare și magie de la sunt încă cu mine.
A fost, într-adevăr, o călătorie. O călătorie a cărei final a fost dincolo de tot ce speram, mai mult decât mintea și sufletul meu puteau și știau să tânjească atunci.
Într-o vineri seara caldă de sfârșit de vară, mergeam la Filarmonica din Oradea, la un concert de vioare, cu mama și Ili. Aveam aproape 42 săptămâni de sarcină, cu un bebeluș foarte bine cuibărit în mine. Ne-am făcut cu toții comozi și am așteptat, era liniște afară și liniște înăuntru. A început concertul cvartetului și sala a fost inundată și cucerită de voiciunea vioarelor, moment în care s-a trezit și interiorul meu, activ cum nu-l mai simțisem de mult. Bebelușul dansa iar burtica mea dansa și ea, unduindu-se mai ceva ca vioarele.
Ne-a plăcut mult concertul și ne-am întors acasă târziu, pe la 1, cu un sentiment frumos de încântare. Am adormit repede și m-am trezit curând, la 4, cu senzația corporală că travaliul a început. N-aș ști cum să descriu acea senzație, nu era nicio durere sau disconfort, cred că mai degrabă o deschidere interioară. Am fost la toaletă, după care am adormit.
M-am trezit din nou în jur de 7, când simțeam contracții ușoare, neregulate, cum mai avusesem și până atunci, în ultimul trimestru de sarcină. Cu toate astea, știam că bebelușul vine, așa că am început să monitorizez contracțiile. Aplicația îmi tot spunea că travaliul nu este încă activ, așa că mi-am văzut de zi în mod obișnuit: mi-am făcut manichiura și pedichiura (da, am rămas destul de flexibilă și îi timpul sarcinii), am ascultat afirmațiile pentru naștere, s-au trezit și restul și am luat micul dejun împreună. Le-am spus mamei și lui Ili că bebelușul e pregătit să vină și i-am rugat să-și păstreze calmul și să-mi ofere spațiul și liniștea de care am nevoie.
Contracțiile erau încă neregulate și ușoare, așa că am ieșit la plimbare împreună cu mama. Vorbeam și râdeam, iar eu simțeam cum uterul devine din ce în ce mai activ. Mă opream să inspir în timpul contracțiilor și expiram lung și profund. Nu simțeam niciun fel de disconfort. Ne-am întors în casă, am reumplut sticlele cu apă și am fost la toaletă (începusem să sângerez ușor), după care am ieșit din nou la plimbare, tot aproape de casă. Contracțiile erau mai intense și mă opream tot mai des să respir profund. După un nou traseu în jurul casei, ne-am întors, iar Ili a pregătit camera cu uleiuri esențiale și rainbow relaxation în surdină. Am stat pe mingea de Pilates, am făcut câteva rotații de bazin și am simțit să mă ridic pentru o contracție mai puternică. Ili m-a sprijinit, îmbrățișați fiind. Am inceput iarăși să monitorizăm contracțiile, iar aplicația ne-a îndemnat să ne pregătim ușor de a merge la clinică. Am fost din nou la toaletă, simțind cum mă deschid tot mai mult și continuând să monitorizez. De această dată, aplicația ne-a spus ferm să mergem la clinică.
Am luat geanta și am plecat. Membranele nu se rupseseră încă. Până în momentul în care m-am așezat în mașină nu stătusem deloc jos (înafara de minge) de la începutul travaliului activ. Atunci am simțit prima dată disconfort real, în special la zguduirile mașinii. La 12 am fost la clinică, drumul cu mașina n-a durat mai mult de 10 minute.
Ajunsă acolo, doctorița de gardă m-a rugat să mă urc pe masa ginecologică pentru a-mi măsura dilatația. “Aveți 7-8 centimetri, acuș nașteți!”, spune ea. Am simțit o căldură în tot corpul și i-am rugat să-mi pregătească bazinul cu apă și s-o cheme pe doctorița mea. În sala de nașteri, Ili a tras jaluzelele, a montat boxa și a pus muzica pregătită pentru naștere, împreună cu uleiurile de aromaterapie. Mirosea a portocale, ca acasă.
Eram foarte liniștita și mintea mă trăgea tot mai în interior. Vocile din jur începeau să fie tot mai difuze iar corpul mă chema tot mai mult. Înainte să intru în bazin, am simțit să merg din nou la toaletă. Eram deja goală. Când m-am ridicat, mi-am văzut burtica strângându-se tare de tot, până aproape nu se mai vedea în exterior. N-a fost nimic voluntar. Aceea a fost prima contracție pe care am simțit-o extrem de puternic.
Am intrat în bazin și am simțit cum apa călduță îmi mângâie perineul iar corpul meu s-a abandonat apei. Am simțit imediat o ușurare. În poziție de genuflexiune, cu coatele pe marginea bazinului, corpul meu continua să se contracte puternic. Ili a rugat doctorița de gardă să nu mai plece din încăpere, iar eu am simțit la următoarea contracție că bebelușul este jos, și am strigat “Vine!”. Auzeam difuz doar vocea blândă a lui Ilie, care îmi amintea să respir și îmi tot repeta că mă iubește și că mă descurc minunat.
Doctorița m-a rugat să mă întorc pentru a-mi vedea perineul, și a spus cu surprindere: ” Da, e aici!” Pe următoarea contracție am simțit bebelușul cum iese și am văzut-o pe doctoriță întinzând mâinile spre el.
În secunda următoare i-am simțit căldura umedă și liniștitoare în brațele mele și l-am auzit pe Ili strigând: “O venit, Teo, uite, o venit! O venit!” S-a întâmplat totul atât de repede încât mi-au trebuit câteva secunde să realizez că îmi țineam bebelușul în brațe. Am auzit-o apoi de doctoriță spunând: “E fetiță!”. Aveam o fetiță!
M-au ajutat să mă ridic în picioare, cu ea in brațe, legată încă de mine cu cordonul ombilical. Ne-am așezat pe pat împreună, cu ea pe piept. Eram mamă. Ili era tată. Și Ilinca venise pe lume. Am rămas acolo în liniște, ascultând ritmurile line de jazz din fundal, beți de fericire.
A venit și doctorița mea, surprinsă că deja născusem. La clinică am ajuns la 12, iar fetița a venit pe lume la 12:45. Avea 3.9 kg și 60 cm. O fetiță pe cinste, aș spune! O oră s-a scurs repede, cordonul ombilical a încetat să pulseze, iar doctorița l-a îndrumat pe Ili să-l taie.
La maternitate nu le venea să creadă că are 4kg și am născut așa de ușor
După ce a ieșit și placenta, m-au curățat și m-au cusut, căci perineul avea o fisură superficială. Nu am simțit asta când am născut. Fusese cea mai mare temere a mea legată de naștere, și acum mă uitam la asta așa, ca o stare de fapt a lucrurilor, un detaliu minor din toată povestea. Atât.
În tot timpul ăsta fetița a rămas pe mine. După curățarea mea, ne-au ajutat să mergem în camera alăturată împreună
Odata ce ne-am întins aici, Ilinca a început să sugă. Am fost scăldată iarăși de un val de lumină și căldură în tot corpul și mi-au dat lacrimile. Eu o hrăneam pe ea, iar Ili mă hrănea pe mine, cu furculița, dintr-o caserolă. In tot timpul ăsta, Ilinca a fost foarte liniștită. Nu a plâns deloc. Parcă îmi doream să-i aud vocea, însă auzeam doar o respirație ritmată, presărată de mici suspine.
A fost minunat să-l am alături pe soțul meu în toată experiența asta, lucru pentru care suntem recunoscători tot cursului de HypnoBirthing. Initial, el era reticent să asiste, pentru că are o sensibilitate la sânge și îi era teamă să nu facă mai mult rău decât bine fiind prezent.
Așa sună povestea nașterii mele, atât cât m-am priceput să o aștern în cuvinte. Știu că nu i-am făcut dreptate, întrucât latura emoțională este imposibil de redat, însă a fost cu adevărat o experiență fantastică, în care m-am simțit mai femeie ca niciodată.
Aceste fiind spuse, te îmbrățișăm toți 3 și îți mulțumim din nou că ai fost alaturi de noi, ghid în această călătorie de nedescris!
Xoxo, Teo, Ili și Ilinca